Într-o noapte, Shelby și Jonathan erau în drum spre spital, foarte nerabdatori sa afle de ce fetita lor, Sophie nu mai putea respira.

Ei sustineau ca sufera de alergii si dupa unele invstigatii, medicii credeau ca are astm, insa ulterior  au confirmat că micuța avea cancer.

O veste dureroasa, o veste ce le a schimbat complet viata.

Tratamentul si chimioterapia au  produs schimbari in comportamentul fetitei si devenise neajutorata.

Un copil mic ar trebui să învețe culorile și nu tipurile de perfuzii si jucariile sa le descopere zambind.

Shelby, mama fetei, i-a fost mereu alături, tot ea a făcut alături de soț o pagină de Facebook unde documentează lupta lui Sophie. Acest articol nu este despre tristețea bolii, ci despre o postare incredibil de specială de pe această pagină de Facebook.

Iată ce a scris mama fetiței despre o asistentă din spital:

,,Te văd. Stau pe canapeaua asta cât e ziua de lungă. Te văd. Încerci din greu să treci neobservată de mine și de copilul meu. Îți văd fața prăbușindu-se un pic atunci când ea te vede și plânge. Încerci prin atâtea feluri să o ajuți să nu-i mai fie frică. Te văd ezitând când trebuie să îi dai tratamentul. Spui ,,îmi pare rău” mai des decât majoritatea spunem ,,mulțumesc”…

Văd toate acele brățări de plastic pe brațele tale și în jurul stetoscopului, fiecare este de la un copil pe care l-ai îngrijit și iubit. Te văd mângâindu-i căpșorul mic și chel, și învelind-o strâns. Te văd ținând în brațe mame triste care au primit veștile proaste. Te văd lucrând la calculator în timp ce ții în brațe un copil a cărui mamă nu a vrut sau nu a putut fi în spital cu el.

Timp de 12 ore întregi îți lași afară viața ta pentru a avea grijă de copiii altora. Mergi în fiecare cameră și zâmbești, indiferent ce se întâmplă acolo. Dacă vezi numele fetei mele în program, tu vii să o verifici, chiar dacă nu e pacientul tău. Suni doctorul, farmacia, și pe alții, de câte ori e necesar pentru ca copilul meu să aibă ce îi trebuie când îi trebuie. Mă verifici pe mine la fel de des pe cât o verifici pe ea. Stai și mă asculți plângându-mă timp de 10 minute, chiar dacă telefonul îți vibrează mereu și lista cu ce ai de făcut în acea zi e kilometrică.

Te văd. Toți te vedem. Niciun coș cu fructe, nicio felicitare nu va putea să îți explice cât de mult te apreciem. Tu ești Iisus în fiecare zi. Copiii noștri nu ar primi ce au nevoie fără tine. Mamele ca mine nu s-ar simți în toate mințile sau auzite, fără tine. Tu ne salvezi copilașii, și nu am putea face asta fără tine”.

Postarea lui Shelby a primit peste 27.000 de reacții într-un timp extrem de scurt, probabil înțelegem cu toții de ce. Toate asistentele și angajații spitalelor care chiar își fac munca cu vocație și dăruire, merită să citească cuvintele de mai sus de parcă le-ar fi adresate chiar lor!

O poveste ce te umple de bucurie si reuseste sa compatimeasca o mare parte din oamenii suferinzi.

Un lucru este cert, ca toate cadrele medicale care sunt ferm convinse, ca  si-au ales aceasta minunata profesie, incearca cu toate puterile sa fie devotate bolnavului si simt multumire numai prin ajutorul dat din suflet si devotament.